POESIEGESPRÄCH: MIRCEA CĂRTĂRESCU
Ich kann mehr Farben sehen als Andere

Mircea Cărtărescu

Mircea Cărtărescu (geboren 1956 in Bukarest) ist ein Prosaschriftsteller von unbestrittenem Weltrang. Seine Lyrik hingegen ist ein ungehobener Schatz. Es sind Texte, die bewusst nicht geschrieben wurden mit abgespreiztem kleinen Finger, sie sind monoman und lebenssüchtig, dabei stets politisch unkorrekt und durchwachsen vom Speck der Erfahrung.

Poesiegespräch in deutscher Übersetzung

Poesiegespräch im rumänischen Original

E.W. Inainte de a publica proza ai scris si ai publicat poezie, debutul tau literar producandu-se in 1978 si prima carte de poezie „Faruri, vitrine, fotografii“ fiind publicata in 1980, la varsta de 24 de ani. Prima carte cu proza „Visul“ a aparut inca sub conditiile cenzurii comuniste in 1989, iar in varianta necenzurata si cu un titlu nou „Nostalgia“ in 1993. Deci primul deceniu al existentei tale de scriitor ai fost poet, poetul generatiei 80. Dar cu aparitia „Nostalgiei“ se schimba imaginea, si probabil se schimba si existenta scriitoriceasca a lui Mircea Cartarescu, care devine un mare prozator cu o opera ampla in mai multe domenii (discipline?): romane, nuvele, publicistica, diaristica …

M.C. Eu nu simt nicio diferență: încă din anii liceului n-am vrut nimic altceva decât să scriu literatură, pur și simplu, fără să mă preocupe genurile și speciile literare. Am fost același de la-nceput. De exemplu, prima pagină din jurnalul personal pe care-l țin până azi am scris-o pe 15 septembrie 1973, când aveam 17 ani. O recitesc, și nu văd nicio diferență față de ultima pagină, pe care tocmai am scris-o. E același om, același stil, aceleași gânduri obsesive. În ultima mea carte, ”Melancolia”, am reluat un poem scris la 19 ani, pe structura căruia am construit tot volumul. Dacă nu cunoaște cronologia cărților mele, nimeni nu poate ști care sunt primele scrise și care ultimele. Prin toate circulă aceeași sevă, toate spun același lucru, dar în moduri foarte diferite. Poemele mele de la-nceput erau foarte ample și unele păreau proze, pe când romanele mele par adeseori poeme. Eu mă simt un autor integral, care-și exprimă peste tot tot trupul deodată. 

E.W. Dar de mai multe ori, fiind la lecturi cu cate o carte in proza, recent cu traducerea romanului „Solenoid“ sau cu cativa ani in urma cu volumul 3 din „Orbitor“, cu nuvelele din „Frumoasele straine“ in discutiile cu publicul ai spus adesea, ca tu scriind nu faci altceva si nu ai facut vreodata altceva decat poezie. Si chiar filozofia sau matematica sau fizica experimentala nu sant altceva decat poezie. Ca sa putem accepta ideea aceasta oare ai putea s-o explici mai amanuntit? Este poezia un fel de a se raporta la lume, la existanta, la cosmos si nu o disciplina literara, estetica …?

M.C. Am scris despre asta de nenumărate ori. Cuvântul poezie e polisemantic și, din acest motiv, foarte înșelător. Cei mai mulți oameni asociază poezia cu textele tipărite care au marginea din dreapta zdrențuită, și nu fiecare rând dus până la capăt, ca în cazul prozei. Alții cred că poezia e o vorbire bizară, interesantă, fiindcă nu seamănă cu limbajul obișnuit. În realitate, poezia nu ține de limbaj decât într-o foarte îngustă definiție a ei. Cărțile de poezie sunt fântâni în mare. În ele, de obicei, ori nu e poezie deloc, ori prin excepție. Poet nu e cel care-a scris o carte de poezie sau mai multe. Uneori, întâmplător, poeții scriu și cărți de poezie, e adevărat, dar ei trebuie să fi fost poeți înainte de-a scrie orice. Fiindcă poezia e, fundamental, un mod oblic, special, de a privi lumea. Poet e cel care vede frumusețea extraordinară a lumii, manifestată în fiecare detaliu al ei, proaspătă și surprinzătoare așa cum lumea ne pare tuturor la doi sau trei ani, când toți suntem poeți. Revoluția psihologică de la patru ani ne transformă pe aproape toți în prozatori. Rămân câteva femei și câțiva bărbați la care, din cine știe ce anomalie, acest lucru nu se întâmplă, și care rămân străini, ciudați și neadaptați întreaga viață, fiindcă tehnic ei rămân până la bătrânețe la vârsta mentală de doi-trei ani. Ei sunt poeți, adică cei care sunt capabili să vadă frumusețea și grația nu doar în natură, ci și-n științe, în arte, în matematică, în filozofie, în teologie. Chiar și în culegerile de poeme. Poezia apare, prin urmare, pretutindeni unde mintea noastră e umilită de prezența frumuseții. Eu, personal, caut poezia, de pildă, în tot ce citesc. În proză nu mă interesează personajele, narațiunea, compoziția, ci stropii de poezie pură care le țin la un loc. Fără ele, niciun roman nu e decât o grămadă de scânduri. Literatura în întregime, ca și orice activitate omenească imaginabilă, e un efort de-a ajunge la poezie prin instrumente și manevre specifice meseriei respective. Nimeni nu știe cum funcționează, dar cei ce scriu literatură știu că au fincționat cândva și speră că vor funcționa și-n mâinile lor. Dacă se rătăcește câte-un poet între ei, el folosește instrumentarul literar în mod natural, cum ne folosim mâinile și picioarele: nu trebuie să le dăm ordine ca să se miște. Un autor care nu e poet își privește degetul și-i spune aspru: mișcă-te! Se miră apoi că degetul nu-l ascultă. Pentru un poet, întreaga lume e corpul său și instrumentul său muzical.
Și, da, eu mă consider poet, cred că n-am fost niciodată altceva, și cred că tot ce am scris vreodată, inclusiv romane de multe sute de pagini sau eseuri, sau poezie, sau articole, sunt, în măsura în care au vreun merit, poezie.

E.W. Am facut ordine in biblioteca mea, am incercat sa fac ordine, si s-a intamplat ce se intampla de obicei: am dat peste o carte a lui Gheorghe Craciun, pe care l-am cunoscut cu ocazia unei lecturi pe care a avut-o el la Berlin prin mijlocul anilor 90. Si in loc sa asez aceasta carte (Trupul stie mai mult. Fals jurnal la Pupa Russa. 1993-2000) langa celelalte carti ale lui Gh. C. am inceput s-o rasfoiesc si sa citesc, pana ce am dat peste un pasaj, pe care t-il citez aici:
“Neliniste interioara si neliniste a persoanei tale publice. Ce ma enerveaza e faptul ca cea de-a doua e intotdeauna sterila. In constiinta mea intima, fapta e inferioara starii. Pentru ca singura starea se poate transforma in scris.” Deci si Gheorghe Craciun vorbeste despre poezie, care porneste de la aceasta stare si prin ceea ce face el devine scris, devine poezie. O coincidenta intamplatoare, dar poate si ceva mai mult?
Si ca sa nu caut in Jurnalele tale publicate imaginea persoanei tale publice te intreb direct cum vezi tu raportul tau dintre tine si 1 public (deci persoana ta publica), 2 publicul tau literar, deci cititorul / cititoarea
Din publicistica ta te stiu ca un citoyen care se simte responsabil pentru buna ordine in corpul social, care intervine pentru ocrotirea drepturilor omului, se amesteca in discutiile politice importante s.a.m.d.
De partea cealalta poetul anarchist, dincolo de astfel de responsabilitati – sau cu speranta ca poezia sa functioneze ca un stimulator chiar un explosiv in beneficiul acestor angajamente civice?

M.C. Gheorghe Crăciun, pe care-l evoci aici, e un om serios. De-aceea, n-aș vrea să-l deranjez, mai ales că e acum ocupat cu trăirea eternității.
Eu n-am o persoană publică, n-am nici măcar o față publică. Nici nu vreau, nici nu pot să fiu unul dintre acei oameni cunoscuți, ascultați și urmați de toți ceilalți. Nu asta-mi doresc de la viață. De-aceea, nu am nici neliniști publice. Am mai vorbit despre jurnalul meu pe care-l public din șapte-n șapte ani. Un prieten îmi spunea: ”Ne-am văzut aproape zilnic în toți anii în care ți-ai scris jurnalul, și totuși eu nu apar în el nici măcar o dată.” Îmi pare rău că l-am întristat pe acest prieten și pe toți ceilalți. Dar eu nu scriu în jurnalul meu despre oameni și despre lucruri. N-am nimic să le spun celor care caută-n el iubirile și urile mele. Eu scriu despre mine, cu cu ochii-ndreptați către interior, ca al păpușilor stricate. Nu vreau decât să descriu propria mea minte, care mă surprinde mereu ca unul dintre acei gândaci grei, metalizați, iridiscenți, care n-ar trebui să existe. Nu am pretenție de universalitate sau de omnisciență. Sunt doar un autor de literatură, nu un istoric, filozof, erudit, activist, ideolog, politolog, moralist, chiromant sau obstetrician.
Sau sunt toate astea în măsura în care mintea mea e liberă. Prin acest fapt simplu sunt și un cetățean, un democrat, un om care crede-n valoarea fiecărei vieți. Asta e legătura între ceea ce face un artist în intimitatea camerei lui de lucru și civismul său în lumea exterioară: o minte liberă, deschisă, fără emfază și fără încrâncenare.
Cât despre cititorul meu, el este ca publicul actorului: pierdut în bezna sălii întunecate, în care se văd sclipind mii de ochi. Important e ca scena să fie luminată și spectatorul să stea, modest, în fotoliul său. Când mă întâlnesc uneori la festivaluri sau pe străzi cu oameni care-mi spun că mi-au citit cărțile, am senzația stranie pe care-ar avea-o un actor dacă unul dintre spectatori ar veni-n fugă pe scenă și l-ar îmbrățișa: bucurie supremă, dar și supremă stânjeneală. Anul trecut, la Bogota, un tânăr care-a venit să-i dau un autograf mi-a spus: ”Cartea dumneavoastră mi-a schimbat viața.” Am fost atunci împietrit de cuvintele lui, pentru că responsabilitatea e lucrul cel mai greu de purtat. Niciodată n-am auzit ceva mai frumos și mai înspăimântător totodată.

E.W. Hai sa vorbim despre primul tau poem publicat in “Faruri, Vitrine, Fotografii” din 1980, care, ce “coincidenta” ciudata, poarta titlul “Caderea”, titlul acelui poem, al personajului (fara nume) din Solenoid, despre care ni se spune: “Am trait si eu ca zeii cateva luni din 1976 …” si mai departe pana: “Timp de zece ani uitasem sa respir, sa tusesc, sa vomez, sa stranut, sa ejaculez, sa vad, sa aud … sa guste mancarea.” (Pag. 31/32 din Solenoid)

Cred ca nu numai in ceea ce priveste descrierea acestui poem din partea naratorului din “Solenoid” autorul Mircea Cartarescu se inatlneste cu acel narator. Dar poate ai putea sa ne povestesti in formule mai putin dramatice in ce fel se leaga soarta ta ca autor cu acest text. Eu l-am citit abia in seara aceasta, si l-am citit ca un text aproape colaj, cel putin montaj – nu cu texte straine ci ale autorului … Se asociaza diferite limbaje, diferite “niveluri” ale stilului, diferite tonalitati, cateodata am avut impresia, ca aici i-si prezinta un tanar poet catalogul cu mostre: vedeti si comandati, eu va servesc cu …

Dincolo de aceasta impresie se cunoaste clar ouvertura la cosmosul Cartarescu, cred ca inteleg importanta (greutatea specifica) unui text ca acesta pentru un tanar poet/scriitor al acelor vremuri.

M.C. La vârsta de 19 ani, în toamna lui 1975, am dat examen la Facultatea de Litere din București și am fost admis. Apoi imediat, ca toți băieții admiși, am fost încorporat în armată. Am făcut nouă luni de armată foarte grea, care aproape că m-a omorât. Condițiile erau groaznice în țările din sfera de influență sovietică. Timp de nouă luni nu am avut decât o permisie de trei zile. Nu am citit și nu am scris nimic, pentru că nu am avut voie. Vara următoare m-am întors acasă și mi-am reluat proiectul meu de viață, încă de atunci conturat foarte clar. Știam că aveam să fiu scriitor. Țineam deja jurnal de trei ani, scrisesem poeme și povestiri, dar acum voiam să trec pe alt nivel, cel profesional. Așa că în vara lui 1976 am început două proiecte: un poem lung și un roman. La roman am scris vreo 50 de pagini și l-am abandonat. Trebuia să fie un roman în formă de sonet: 14 capitole care își răspundeau câte două ca niște rime… Poemul l-am scris într-o lună întreagă. Era după modelul Cantos-urilor lui Pound, a Poemelor cu Maximus ale lui Charles Olson și, firește, al lui Wasteland de T.S.Eliot. Ei erau poeții mei preferați în acea epocă. ”Căderea” trebuia să fie un poem universal, o prăbușire din sfera spiritului în cea a cărnii, din Paradis în Infern, într-o amplă mișcare în șapte etape. Erau șapte cercuri ale spiralei, largi și maiestuoase la început, apoi din ce în ce mai rapide, mai agitate. Am scris poemul cu un tabel de corespondențe în față, șapte culori, șapte metale, șapte arte etc. Poemul era de montaj, un colaj din scrieri ale mele și ale altora, amestecate până la indistincție. ”Căderea” a fost primul poem pe care l-am citit în faimosul, pe atunci, Cenaclu de luni, unde a fost primit cu uimire și cu mari speranțe puse în autorul lui, iar apoi a fost primul pe care l-am publicat.
N-am mai scris niciodată în această direcție ”culturalistă” pentru că ulterior am descoperit poezia Beat și am intrat în altă etapă, dar pot spune că am învățat foarte mult atunci, în prima tinerețe, scriind ”Căderea”. Iar când am scris ”Solenoid” am făcut din acest poem placa turnantă a romanului. A fost o idee foarte fericită, pentru că mi se pare acum că dă o rotunjime specială scrisului meu, în care epocile poartă un dialog la mare distanță. În ultima mea carte de proză, ”Melancolia”, am folosit ca element foarte important o poezie scrisă de mine la 17 ani și apoi pierdută, pe care mi-am amintit-o după 45 de ani parcă special ca să intre în noul volum.

E.W. Cred ca acea linie „culturalista“ in poezia ta a continuat intr-o forma mai temperata pana la inceputul ciclului „Fotografii“, aici, cu poemul „Plan“ intervine Eu-ul poetic (das lyrische Ich) sau chiar cel cotidian: „privesc o fotografie …“ santem luati da mana si participam/asistam la un proces care in numele poeziei tinde inspre dehierarchizare: de acum incolo putem vorbi in versuri despre absolut tot ce ne iese in cale, limbajul poetic e cel cotidian – restul si surplusul „emfatic“ sa adunat in tremuratura vizibila a paharului la atingerea mainii mele.
Aceasta schimbare ai anuntat-o deja in raspunsul anterior, dar m-ar interesa cum a fost receptionata pe vremea aceea – in comunismul acultural al lui Ceausescu, in care nevoile cotidiene au fost negate sau ideologizate – o poezie, care incepe sa vorbeasca despre ce se vede, ce se simte cu degetele, in care „noi doar traim, dar nu avem substanta“. 

M.C. Da, când i-am întâlnit pe colegii mei, poeții care deja mergeau la ”Cenaclul de luni” condus de criticul Nicolae Manolescu, scrisul meu s-a schimbat sub influența lor. Am căpătat conștiință de generație și-am început să cred și eu în lozincile optzeciste, ”coborârea poeziei în stradă”, ”priza la real”, ”noua sensibilitate” etc. Fusesem până atunci un poet singuratic. Din 1978 încolo am devenit un beatnik, un suporter al unei atmosfere culturale și literare asemănătoare cu cea din San Francisco, cu un deceniu în urmă, în timpul mișcării Flower Power. Am început să cred, împreună cu colegii mei, în schimbarea la față a poeziei românești. Scrisul meu s-a modificat în doi-trei ani, a devenit mai rapid, mai ironic, mai tragi-comic, mai angajat în realitate. Cu toate acestea, am încercat mereu să păstrez ceea ce era numai al meu: caracterul vizionar al poeziei, credința aproape religioasă în literatură.
Publicul cititor de poezie, ca și cei care doar ascultau poezie în cenaclurile literare, au fost fericiți de noua poezie pe care-o scriam. Faza mea optzecistă a ținut cam șapte ani, timp în care am publicat patru volume, toate excelent primite, în ciuda mutilării lor de către cenzură. În acele vremuri triste oamenii se bucurau de tot ce era adevărat, neideologizat, de arta adevărată, atât cât mai putea ea funcționa. Și funcționa încă, în ciuda eforturilor aparatului represiv de-a o anihila. Poeții tineri se bucurau atunci de o glorie subterană și marginală, care făcea ca poezia lor să ajungă la oameni. În ciuda condițiilor teribile în care trăiam și scriam în ultimul deceniu al comunismului românesc, tinerii mei colegi și cu mine încercam să ne păstrăm libertatea interioară. Acesta era mesajul pe care-l transmiteam lumii: încă nu ne-au zdrobit cu totul, încă rezistăm, încă putem aduce oamenilor gustul libertății. Nu doar aluziile la dictatură și la mizeria cotidiană erau subversive în poeziile noastre, ci tot restul: tonul lor, ironia lor, sarcasmul lor, imaginea unei lumi utopice, mai apropiate de cea occidentală decât cea în care cu adevărat trăiam. Chiar și poeziile noastre de dragoste erau subversive, cum ar fi fost muzica trupei ”Beatles” în China lui Mao.

E.W. Am tradus primul poem din cele 12 Georgice, care si ele fac parte din primul tau volum publicat si arata o cu totul alta latura a poeziei tale: ironie, ludism, umor si o dictiune glumeata – m-am gandit la Heine mult mai mult decat la Virgil. Am tradus poemul 1- ca sa vad daca se pastreaza natura textului si in traducere, 2- ca sa oferim in convorbirea noastra si cate un text, sa nu vorbim despre poezie facand abstractie de poezie. Ai vrea sa ne spui cum ai ajuns sa scrii aceste 12 “Georgice”?
M.C. Colegii mei începuseră să scrie poeme ”cu personaje”, de pildă poemele cu infanta din volumul ”1,2,3 sau…” al ui Traian T. Coșovei. Voiam să scriu și eu ceva asemănător, dar în ipostază politică, o satiră la adresa lumii românești din ultimul deceniu comunist. Așa a apărut ciclul de 12 poezii scurte numit ”Georgicele”, în care ironizam imaginea idilică a țăranului în cultura românească și mai ales în socialism. Am inventat un personaj grotesc, ca de desene animate, numit generic ”țăranul” și l-am lăsat să acționeze în situații comice de toate felurile. Poemele au avut mult succes la vremea lor, au fost cenzurate în reviste și citite în adunări subversive. Dar nu am mers mai departe în această direcție, pentru că aveam lucruri mai importante de spus în poezie. Nu mi-am regăsit latura satirică decât mulți ani mai târziu, în proze ca ”Frumoasele străine” și mai ales în al treilea volum din ”Orbitor”, care e o mare satiră swiftiană la adresa naționalismului și comunismului românesc.

E.W. Va trebui sa te intreb daca “Occidentul”, poemul cu care se incheie volumul amplu cu poezia ta (aparut la Humanitas 2015) este si va ramane ultimul tau poem – acolo i-ti iei ramas bun de la poezie – si opera ta poetica se termina deci cu “eu nu mai pot. / nu mai pot, nu mai pot.” Eu nu am crezut – cand am citit poemul acesta pentru prima data – ca astea vor fi vreodata ultimele tale cuvinte spuse intr-un poem. Din 2001 cand am vazut acest poem prima data si pana astazi sa nu mai fi scris alte poeme? Oare poemul e raspunsul la intrebarea mea?

M.C. Nu am mai scris poezie propriu-zisă de mai bine de treizeci de ani, pentru că la începutul anilor 90 am avut sentimentul că scrisesem prea multe poeme. Publicasem deja șase volume substanțiale și aveam să mai public, peste două decenii, încă unul, scris tot atunci, dar pe care l-am uitat într-o cutie de pantofi fiindcă nu-mi plăcuse maniera sa pur prozaică. Volumul se numea ”Nimic” și era o reacție de revoltă față de propria mea poezie, cea din volumul ”Totul”. Cum scria Heidegger, totul e înconjurat de nimic și e infim față de neantul fără limite din jur. Acest nimic, această non-poezie am vrut s-o opun poeziei mele prea opulente de până atunci. De asemenea, tot în anii 90 am scris poemul epic ”Levantul”, în 7000 de versuri clasice, o altă reacție violentă împotriva poeziei mele obișnuite, de data aceasta manifestată printr-un fel de roman în versuri, scris în limba veche românească și cuprinzând întreaga istorie a poeziei românești. Dar marea mea evadare din poezie s-a produs prin trecerea la proză, la roman și povestiri, domeniu care mi-a adus în ultimele trei decenii cea mai mare satisfacție, și care mă fascinează și azi.
Nu mi-am propus în toți acești ani să nu mai scriu poezie, dar n-am mai avut timp și resurse pentru ea, pentru că mi le-am consumat pe toate în prozele mele, care cuprind, cred eu, mai multă poezie decât volumele mele de versuri. Pentru că toate romanele și povestirile mele sunt poeme, scrise din pură inspirație și fără un plan anterior, fără editare și fără dorința de-a ajunge undeva. Sunt un act de pură viețuire și pură mentație ca orice poem viu.
Anul acesta am scris poeme din nou, în câteva izbucniri compulsive care m-au luat prin surprindere și m-au uimit. Am scris, de câteva ori, în jurnalul meu, într-o stare de frenezie și transă, câte douăzeci de poeme într-o singură dimineață, așa că acum am vreo 80 de poeme noi, păstrate într-un caiet studențesc. Nu vreau să le public, nu vreau să fac nimic cu ele. Mi-au adus o bucurie fără limite și asta mi-e de ajuns. Vor fi poemele mele cu un singur cititor.